Istoric

Istoricul Căminului Cultural Brazi

De-a lungul perioadei de intensă efervescență patriotică, de după Primul Război Mondial și Marea Unire, s-au lansat multe  initiative ȋn domeniul cultural, care urmau să facă educație națională și să îmbogățească nivelul de cunoaștere al sătenilor, deoarece se consideră că un om instruit este cu mult mai folositor obștei decât unul cu cunoștințele rămase la nivelul genunchiului broaștei. Campanii succesive s-au dus de-a lungul timpului pentru a pleda în favoarea înființării căminelor culturale  în mediul rural. În comuna Brazi, îndeosebi în satele Bătești și Brazii de Jos, dar și la Negoiești și Popești, școala a început să se manifeste ca principal furnizor de cultură. Dar spațiul școlar a fost locul predilect în care s-au abordat teme de educație medicală și de cultură generală și s-au promovat valori morale și comportamentale, demne de urmat.  Pe de altă parte, a rămas de la bătrâni obiceiul de a se întâlni și sfătui în chestiuni de utilitate publică. Școala și apoi căminul cultural erau într-adevăr locuri în care se puteau dezbate asemenea probleme. Dar și pe ulițe sau la porțile caselor, unde se întâlneau doi-trei gospodari care își cereau părerea asupra lucrului început sau puneau la cale ceva pentru a-l începe, sfătuindu-se între ei, dacă e bine sau nu.   În vremea din urmă, în fața nevoilor mereu crescânde, oamenii aceștia au trecut la inițierea unor adevărate consfătuiri, la căminul cultural, la școală sau la primărie. Alături de autoritățile comunale erau şi sunt oameni de diverse categorii, care socotesc de cuviință să se consulte în problemele mari ale timpului. Pe vremuri, la aceste consfătuiri sau conferințe publice ale administrației luau parte, uneori și pretorul de plasă, medicul și, câteodată, chiar Prefectul județului. Când pâlcuri-pâlcuri mergeau spre casă, venind de la aceste conferințe se putea citi pe fața lor obidită mulțumirea sufletească de a lupta mai aprig în confruntarea cu greutățile vieții. Opinia publică devenea astfel o asumare colectivă, care putea avea tăria bronzului.

În timpuri grele, cum erau acelea, o asemenea reacție a satului conta enorm pentru identitatea lui. E doar o secvență din marele tumult în care istoria a antrenat satul românesc, cu deosebire în anii premergători Marelui Război Mondial. Dar a creat și obișnuința de a se solidariza și de a emite opinii, care își puteau găsi ecoul în spațiul public. Căminul cultural, ca noutate a acelor ani despre care vorbim a fost locul unui transfer de emoții și deopotrivă șansa de a înțelege mai bine rostul lucrurilor și temeiul învățăturii. Împreună cu oamenii școlii, căminul cultural s-a etalat ca o entitate cu un potențial de cunoaștere ce merită atenție. Edificarea acestei instituţii a fost rodul unei viziuni colective care și-a găsit împlinirea. Funcționarea acesteia cerea stăruință, pricepere și implicare. În anii ‘30, la inaugurarea Căminului Cultural de la Brazi a fost făcută o fotografie de grup, incluzând o parte a oamenilor veniți să participe la acest eveniment.  Au fost prezenţi oameni din toate categoriile de vârstă. Între ei, dascălii școlii și preoții satului, dar și notabilitățile sale. Toți sunt îmbrăcați ca de sărbătoare, majoritatea în veșminte de tip urban: costume elegante, cămăși albe, scrobite, cu cravate și bine croite, rochii de vară, sobre, pălării din pai etc. Ai zice că-s veniți la o nuntă, dacă între ei nu s-ar fi aflat și câțiva copii-școlari, care certifică dragostea și totodată arată speranța pe care și-o pun în acest așezământ, intrat în circuitul public.

O vreme aici s-au organizat activități diverse, inclusiv spectacole de teatru ale elevilor. Mai apoi, formații de dansuri și corale au urcat pe scena Căminului Cultural. Gustul pentru film a fost descoperit și el tot aici. S-a creat o emulație, din păcate trecătoare, fiindcă vremurile grele care au venit au schimbat direcția.

Uneori asemenea imagini circumstanțiale, de debut, pot fi înșelătoare. Spunem aceasta fiindcă puțin timp s-au putut bucura sătenii de oficiile unui atât de prețios bun comunitar. Deși la Brazi, multă vreme Căminul Cultural a funcționat într-un local închiriat, o fostă cârciumă, cu un nume pitoresc- „La Barosanu”. Perioada războiului și vremurile care s-au tulburat ulterior au scăzut din interesul pentru activitatea culturală, chiar dacă s-au făcut investiții pentru asigurarea acestor așezăminte, cu oameni plătiți, pentru posturile de director de cămin . Statistic, anii imediat următori par să infirme, parțial, aceste supoziții. Fiindcă, iată, în 1959 erau consemnate două cămine culturale, care au funcționat în satele Popești și Negoiești, până în 1965.  Împreună cu acestea mai apar: o casă de citit și un cinematograf sătesc, dotat cu aparat pe 16 mm (bandă îngustă). În anii 1960-1961 sunt înregistrate două asemenea unități cinematografice. Numărul total al spectatorilor raportați nu lasă niciun dubiu- 5.198 (1959), multiplicându-se apoi de patru-cinci ori în anii 1962 și 1965. Din 1965, comuna Brazi raportează în statistici oficiale, de care ne folosim și noi acum, existența a trei cămine culturale și apoi patru, pentru ca ulterior, timp de doi ani – 1978-1979, să ajungă la unu, încheind perioada de raportare (1985) cu un număr de patru asemenea unități. Explicația pare simplă: cutremurul din 1977 le-a avariat, iar consolidarea lor și punerea în circulație a durat doi ani. Formațiile artistice, aferente acestora sunt doar opt, dar cifra e stabilă până în 1985, incluzând grupuri vocale, formații de dansuri, colective de teatru și recitatori, dar și o brigadă artisitică. Cinematografele pornesc la drum, în 1965, cu trei unități, pentru ca în 1985 să rămână una singură. Demn de precizat că iubitorii de film începuseră să se acomodeze cu genul respectiv încă din perioada în care la Rafinărie se prezentau gale de filme, în sala de mese, cu aparate moderne, pe 16 mm. Segmentul cuprins între 1985-1994 oferă o imagine mai cuprinzătoare și anume: la cămine culturale sunt inventariate patru unități- adică un cămin cultural de centru și trei filiale, până în 1989, după care comuna rămâne cu un singur cămin cultural (de centru). Similară, oarecum este și situația formațiilor artistice: în 1985 erau opt, iar în 1992 rămân doar două (probabil la căminul cultural de centru).    Singurul cinematograf, pe bandă îngustă, funcționează până în 1993, după care nu mai apare în evidențe, semn că s-a desființat. În pofida acestei oscilante evoluții a activității culturale locale au fost în trecut câțiva activiști veritabili, care au ilustrat, cu profesionalism și pasiune, tipul acesta de înzestrare. Îl numim aici pe profesorul Nicolae Stanciu, ca director al Căminului Cultural .